Într-un sătuc pe-un drum de ţară prăfuit,
Treceai ca o prinţesă şi nu aveam habar,
C-o singură privire va fi dor chinuit.
Pădurea fremăta în vântişorul verii,
Aidoma unui vuiet, vuiet de cuvinte,
Şi azi tot mai oftez în lacrima tăcerii,
Uitându-mă în urma ta, cuminte.
M-aş duce până-n codru la izvor,
În toiul verii, poate te-aş revedea,
Aş sta acolo-ntr-un oftat de dor,
Până dintre nori mi-ar licări o stea.
Cu glas duios aş doini lângă stâncă,
Uitându-mă, pierdut, în depărtare,
Astfel mi-aş obloji rana adâncă...
Că nici nu ştii tu, cât mă doare, doare.
Dan Lucian Corb 5 iulie 2014
Volumul: Tipărind peste timp, poezie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu